Problema mortii a fost si ramane una din problemele insolubile ale omenirii. Daca problema vietii, a nasterii, a primit In ultimele decenii, datorita ingineriei genetice, raspunsuri si solutii care In principiu fac posibil ca o noua viata sa se poata ivi din orice celula a organismului, prin multiplicare, nu aceleasi solutii le-a oferit stiinta In problema mortii.
La Intrebarile pe care le isca moartea avem astazi o adevarata invazie a asa-ziselor stiinte paranormale, care In cele mai multe cazuri sunt simple speculatii si care mai mult ca sigur nu vor oferi niciodata un raspuns valid la ruptura In existenta pe care o produce moartea. La nedumeririle pe care le aduce nefiinta, oamenii din toate timpurile au dat doua raspunsuri care au rezistat la trecerea mileniilor: filosofia si religia. Filosofia s-a nascut, se spune, pentru ca oamenii sa se Impace cu gandul mortii, iar religia a venit cu raspunsuri la Intrebarile care vizau soarta sufletului dupa moarte.
Solutiile pe care filosofia le-a propus sunt multiple si In general difera de la o epoca la alta, de la o civilizatie la alta. Cu religia lucrurile sunt ceva mai simple si mai clare. Analizand raspunsurile pe care preotii le-au oferit de-a lungul mileniilor problemei postexistentei se pot desprinde trei mari solutii.
1) Viata sufletului dupa moarte continua In cer. In aceasta arie de credinte intra de regula popoarele nordice ale Europei: germanii, scitii si, evident, stramosii nostri daci.
2) Viata dupa moarte continua In regiunile subpamantene. Avem aici religiile popoarelor sud
Europene: greci, etrusci, romani, egipteni.
3) Viata sufletului continua la nivelul pam‚ntului printr-un sir neIntrerupt de reIncarnari. Cu alte cuvinte, sufletul nici nu dispare, dar nici nu coboara sau se ridica altundeva; el intra In alt om. Pentru reIncarnare au optat celtii, dar si religia budista si hindusa, etc.
Romanii hraneau mortii
Conceptiile despre postexistenta ale romanilor si ale dacilor difera foarte mult. In timp ce dacii credeau Intr-un paradis celest si Isi ardeau mortii, romanii considerau ca sufletul mortului sta alaturi de trupul Inhumat. Era nevoie ca romanii aflati In viata; sotia, fiul sau nepotul sa aduca periodic celui†asezat In mormant mancarea si bautura. Familia romana avea datoria sacra sa continue aceasta hranire a stramosilor pentru ca sufletele acestora sa nu sufere niciodata de foame sau de sete. Adevarata moarte Insemna suprimarea acestor rituri prin disparitia urmasilor. Mai multi scriitori, poeti si filosofi romani vorbesc despre morminte ca despre adevarate case ale mortilor In care acestia Isi traiau postexistenta. Astfel, Cicero spunea ca: “Socoteau (romanii) ca cei morti traiesc viata viitoare sub pamant”(Tusculane, I, 6); Vergiliu scria ca “sufletul Il Ingropam In pamant”(Eneida, III, 67); Ovidiu “In pamant se Ingroapa si sufletele mortilor”(Fastele, V,
451), Pliniu “duhurile mortilor Ingropate dupa obicei”(Epistole, VII, 27).
Descoperirile arheologice din Provincia romana Dacia pun In evidenta aceste credinte ale romanilor. Romanii din Dacia dadeau de m‚ncare si de baut mortilor. Acest lucru este evident vizitand orice muzeu din Romania unde sunt expuse antichitati romane.
Pentru daci sufletul mortului se ridica la cer sub forma de pasare
Am Infatisat aceste solutii pe care romanii le-au adus la problemele mortii pentru a evidentia ca Intre riturile funerare romane si cele romanesti nu exista aproape nimic In comun. Romanii nu cred ca sufletele mortilor s-ar afla In morminte, si nu exista nici un fel de ritual de hranire a mortilor, In absolut nici o zona a Romaniei.
Dacii au oferit, cum spuneam la Inceput, un alt raspuns la acel soc In existenta pe care-l produce moartea. Intre secolele 2 I.Ch.- 1d.Ch. dacii practicau In exclusivitate ritualul incineratiei. Dacii Isi ardeau mortii, iar cenusa o Imprastiau poate In pesteri sau In rauri. In tot acest interval de aproape trei secole nu avem nici un mormant dacic. Pentru ca sufletul sa fie cat mai usor si pentru a se putea ridica spre a strabate distantele ceresti, corpul muritor trebuia ars. Imparatia sufletelor nemuritoare, pentru daci, era In cer. O demonstreaza nu numai ritualurile de Inmormantare, dar si marturiile scriitorilor greci si romani, care Incepand de la Herodot si pana la Dio Cassius, continuand cu gotul Iordanes din sec. 6 d.Ch. sustin ca dacii se credeau nemuritori. Nemurirea dacica, ca si cea germanica sau scitica era una celesta. Daca am putut afla pana acum ca dacii credeau In nemurirea cereasca a sufletului, atunci ne punem Intrebarea fireasca: sub ce forma parcurgea sufletul imensele distante pana la locul de destinatie?
De data aceasta raspunsul nu poate fi aflat dintr-o singura sursa, Insa foarte credibila si pertinenta. Este vorba de semicalotele sculptate din calcar descoperite In incinta sacra de la Sarmisegetusa Regia si la Fetele Albe pe care sunt redate In relief 7 orbite planetare si pasarea sufletului. Dimensiunile acestor piese, singurele sculpturi din arta dacica, sunt de 21 cm Inaltime, 25 lungime si 20 cm latime. Pasarea sufletului sculptata pe cele doua fete tesite ale semicalotei este foarte stilizata. Este usor de recunoscut gatul pasarii Impreuna cu varfurile aripilor ridicate spre cer. Contextul In care au fost gasite, precum si locul In care au fost descoperite spun foarte multe despre semnificatiile acestor piese. Fiind descoperite langa cele 7 sanctuare din incinta sacra de la Sarmisegetusa, acest numar, al planetelor, se coreleaza cu cele 7 orbite sculptate pe semicalota. Ca este vorba de orbitele planetare sta marturie si forma bombata a sferei ceresti, identica si In cazul semicalotelor.
Asadar, In incita sacra sufletul era initiat Inca In timpul vietii pentru a stii riturile si a cunoaste parolele pe care le necesita cele 7 vami planetare. In fiecare din cele 7 sanctuare se desfasurau rituri de initiere pentru ca neofitul sa poata trai vesnic. Sufletul initiatului trebuia ca la sfarsit sa se poata desprinde de corp la fel cum se desprinde o pasare de pamant.
Doar pasarea sufletului stia toate parolele si doar ea putea strabate toate vamile ceresti.
Solutia dacica a postexistentei si a traseului ce trebuia urmat pentru transcenderea la aceasta zona a fost descrisa In mod indirect de catre Platon In doua din ialogurile sale. Cele doua opere se inspira, o spun toti comentatorii platonicieni, din religia orfica, o religie tracica, foarte asemanatoare cu cea dacica. Marele filosof al antichitatii spunea In Phaidros (246, a): “Cand sufletul e desavarsit si bine Inaripat se ridica In vazduhuri”, iar In Republica scria ca: “privite de deasupra marginile (cerurilor) apareau ca niste ceruri, In timp ce partea opusa aparea ca o roata continua” (Mitul lui Er, 616, d-e). Prin urmare, dacii credeau ca existenta sufletului dupa moarte se desfasura dincolo de sferele planetare. Vehicolul de urcare era pasarea. Prin ritualurile de initiere din temple dacii cunosteau toate parolele de trecere, iar dupa moartea trupului, sufletul pasare urca dincolo de toate vamile, nemaiputIndu-se Intoarce. Nimic asemanator In religia romana nu aflam din toate acestea.
Pasarea sufletului la romani
Dupa crestinarea teritoriilor dacice din nordul Dunarii, religia crestina a adus o alta solutie la problema mortii si a vietii de dupa moarte. Crestinismul a combinat prima si a doua solutie, despre care vorbeam la Inceput, Intr-o sinteza unica In istoria religiilor. Trupul crestinului era Inhumat (a doua solutie, tipic evreiasca), numai ca sufletul nu traia In pamant, ci In cer (ca si la orfici si la daci). Teologia crestina a adus si o noua problema: cea a sfarsitului lumii. In momentul sfarsitului cosmic sufletul din cer se reunea iarasi cu trupul eterat si un nou ciclu Incepea sa se desfasoare.
Trebuie spus ca solutia crestina la problema mortii se aseamana mai mult cu cea dacica, a postexistentei celeste, decat cu cea romana, a vietii din mormant. Datorita crestinarii populatia din nordul Dunarii a Incetat sa-si mai arda mortii, pentru a-i Inmormanta prin Ingroparea cadavrului pe directia E-V, dar sufletul va trai pe mai departe nu In mormant, ca la romani, ci In cer, ca la daci. Era firesc ca toate aceste deductii sa Isi gaseasca cnfirmarea pe teren. Era firesc sa gasim pasarea sufletului si la romani…si, iata, am gasit-o. La sfarsitul secolului 19 si Inceputul secolului 20 etnografii au pus In evidenta ca In Carpatii Meridionali obiceiul, ritualul pasarii sufletului era larg raspandit. Epicentrul acestei vaste arii ar fi Muntii Orastiei. Aceasta regiune etnografica In care In loc de cruce, la capatul mortului se aseza un stalp funerar sculptat cu motive geometrice, iar deasupra stalpului o pasare din lemn, cuprindea actualele judete Sibiu, Alba, Hunedoara, Gorj si Mehedinti.
Astazi, la Inceputul mileniului 3, obiceiul se mai pastreaza doar In partea nord-estica a Muntilor Orastiei. Este vorba de satele Purcareti (In amonte de Pianul de Sus) si de Ciungul Mare (In amonte de Romos). Atat de la Purcareti, cat si la Ciungul Mare urcand pe plai se poate ajunge la Sarmisegetusa Regia.
Obiceiul funerar al pasarii sufletului consta din asezarea la moartea unui barbat Insurat a unui stalp de lemn la capatul sau, iar In varful stalpului era Infipta o pasare tot din lemn. Pasarea simboliza sufletul mortului. Ea era pastrata cu strictete pe toata perioada celor 40 de zile cat dura Inaltarea sufletului la cer. Se credea ca nerespectarea acestei datini ar atrage dupa sine intrarea accidentala a sufletului mortului In alt animal si deci incapacitatea sa de a se mai ridica la cer. Cei care nu pot vizita partea nord-estica a Muntilor Orastiei si care doresc sa vada acesti stalpi funerari si pasarea sufletului pot sa viziteze Muzeul de Etnografie din Orastie unde se afla o bogata colectie de asemenea piese.
Sintetizand cele spuse pana acum, putem afirma ca In jurul Sarmisegetusei Regia romanii au practicat si mai practica si astazi datina crestina a Inhumarii mortilor combinata Insa cu ritualuri funerare tipic dacice. Chiar daca parolele stravechi prin care sufletul mortului putea sa treaca de cele 7 vami au fost uitate de tarani, sufletul lor este orientat si urmeaza acelasi trasee divine pe care le-au avut si stramosii lor daci.
In alta ordine de idei, zona de sud a Carpatilor Meridionali In care s-a nascut si a copilarit Constantin Brancusi avea si ea la Inceputul secolului 20 aceleasi obiceiuri funerare ca si zona din nordul muntilor. Traind In aceste vechi traditii, C. Brancusi a dorit sa ridice la Targu Jiu o Coloana nesfarsita dupa modelul stalpilor funerari, iar In varful sau sa aseze o pasare nemuritoare, pasarea sufletului. Pana la urma a triumfat varianta In care stalpul funerar (Coloana) si pasarea (Maiastra) au fost realizate separat.
Prin intermediul geniului brancusian aceste doua simboluri dacice au devenit universale la inceputul secolului 20, iar astazi, la inceputul secolului 21, taranii romani Inca mai cred ca pasarea sufletului este o cale catre nemurire.
Dan Oltean
RSS