Marii pontifi asociati la domnie cu regii daci nu par a fi niste preoti simpli sau improvizati, ci uneori dimpotriva. Astfel se mentioneaza despre Zalmoxis ca a fost reformator mitic, profet, mare pontif, taumaturg, rege, daimon si zeu, ca a frecventat marile centre religioase ale lumi antice. Deci, ca ar fi urcat intreaga scara a consacrarii si apoi a sacralizarii. Se relateaza ca ar fi invatat medicina psiho-empirica si a propovaduit nemurirea sufletului, starea de beatitudine dupa moarte, fericirea egalitara in imparatia cereasca. Pentru a initia pe discipolii lui, s-ar fi retras intr-o subterana din hieropola daca Sarmisegetuza, si ar fi reaparut dupa 4 ani. De asemenea ca ar fi initiat, dupa acesti 4 ani, cativa discipoli, prin asa-zisele ospete ale nemuririi, un fel de simpozioane in scop mitologic asemenea celor descrise mai tarziu de Platon. Ceea ce inseamna ca Zalmoxis ar fi precursor pe continentul european al institutiei simpotice chiar inainte de Platon, care foloseste simpozionul in scop filozofic.
Cu o precizare, ca la aceste ospete initiatice alaturi de Zalmoxis asistau numai capeteniile militare si sacerdosii principatelor conferedare in regat. Apoi s-ar fi retras intr-o pestera, unde ar fi invatat pe ucenicii lui.
Dintre ceilalti mari pontifi, Deceneu pare a fi fost al carturar, de vreme ce Iordanes si atribuie calitati exceptionale, punandu-le insa pe seama gotismului si justificand astfel un trecut de civilizatie si cultura ravnit pentru acea vreme de goti si multe alte popoare europene. Nu mai prejos sunt marii pontifi Cosingas si Vezina.
Printre institutiile mitologice despre care avem indicii sigure sunt congregatiile de preoti-militari, dintre care una este cea descrisa de Mircea Eliade, a luptatorilor-lupi, care actionau sub impulsul brutal al unei fiti carnasiere, ce poate fi numita si furor lycantropicus. Alta congregatie militara pare a fi, dupa noi, ce a luptatorilor-ursi – purtatori de masti de tipul tactei galea, masca mobila de urs -, care insoteau atacul cu mormaituri fioroase in amintirea ursului-totem divinizat.
Mai erau si ordinele calugaresti ale ctiatilor, capnobansilor, etc care duceau o viata de pustnici, in creierul muntilor, de unde coborau, din cand in cand, pentru a propovadui in spiritul doctrinei lui Zalmoxis. O reminiscenta a ordinului ctiatilor in mitologia romana sunt, dupa Traian Herseni, solomonarii.
Marii pontifi si capeteniile militare, in frunte cu regele, faceau anual, la solstitii si echinoxuri, procesiuni in masa pe culmile domoale ale muntilor. Erau ceea ce s-a numit mai apoi urcarile pe munte, care aveau loc intre rasaritul si apusul soarelui. Reminiscentele acestor urcari pentru rugaciune pe munte, cat mai aproape de cer, in liniste si reculegere, au supravietuit la romani pana in epoca moderna, fiind preluate de crestinism inca din perioada migratiilor euroasiatice ale erei noastre si transsimbolizate magico-religios.
[…]
Interventia solomonarilor in declansarea sau oprirea ploilor prezinta un aspect mitologic mai complicat. Etimologic numele de solomonar deriva din numele inteleptului Solomon, mare vraci si taumaturg, si inseamna „mostenitor al intelepciunii” magice a acestui legendar invatat al antichitatii orientale. Desi numele lui ca faptura miraculoasa, cu caracter de semidivinitate meteorologica, este biblic, a inlocuit un nume mai vechi, existent inaintea erei noastre in mitologia daca.
Din „ciclul solomonian” sau ciclul lui Preminte Solomon, dupa I. A. Candrea fac parte motive mitice pe care le gasim in toate productiile literaturii noastre populare, in: basme, balade, naratiuni, credinte. Prin preminte (premudrai la slavi) se intelege preamandru si preaintelept la romani. Legenda il infatiseaza pe Solomon ca „poet, vizionar, proroc, moralist, parabolist, proverbist, naturalist, vrajitor, medic”. Flavius Iosephus il descrie in latina ca un vrajitor si vraci, care cunostea numele demonilor, si izgonea din trupurile oamenilor si facea minuni cu ei. Din literatura latina motivul lui Preminte Solomon patrunde mai tarziu in literatura araba. Dupa literatura araba Solomon poseda multe obiecte magice, cu care practica magia alba si magia neagra: „un covor magic cu care calatorea in vazduh, opinici magice cu care mergea pe mare ca pe uscat, o caciula magica, care il facea nevazut chiar dracului, un bici magic cu care cand trosnea imprastia pe dusmanii lui, o oglinda fermecata in care vedea tot ce se petrece in lume si un inel cu anagrama lui in chip de pecete, cu care ce atingea se facea nevazut, obiectele sau fapturile dinaintea lui”.
Dintre legendele ce fac parte din ciclul Preminte Solomon ne referim numai la acelea care au legatura directa cu solomonarii la romani. Termenul solomonar se intalneste si in Bulgaria. Solomonar e tradus de Weignard prin Zauberprophet, care descrie si cateva legende despre legatura balauri si solomonari, din care reiese demonismul acestora.
Semidivinitatile meteorologice sunt recrutate dintre oamenii care un numar impar de ani au fost initiati in tainele vazduhului, ale muntilor inaltii, ale pesterilor adanci si ale iezerelor ascunse. Sunt protectori ai drumurilor de munte, stapani peste impartiia de jos a negurilor, paclelor si promoroacei, detinatori ai secretelor Vamilor vazduhului si stapani ai balaurilor purtatori de vremuiri.
Numarul solomonarilor este relativ mic, pentru ca misiunea lor pe pamant cere o initiere indelungata si dificila.
La infatisare solomonarii aduc a uriasi salbatici. Au chica roscovana, „zbarlita si aspra ca de porc”, ochii bulbucati si sangerosi, trupul paros, au „cozi de pene la subtioara si noada terminata printr-o codita”. Imbracamintea lor este trenturoasa si murdara. Poarta „sundre albe”, peste care atarna traiste, in care tin unelte magice, o toporisca de fier descantata, un frau din coaja de mesteacan, o carte de intelepciune, un fel de pravila de divinatie. Sub cele sapte pieptare pe care nu le leapada niciodata, nici pe caldura lui Cuptor, atarna la gat o toaca mica de lemn, simbol al declansarii furtunilor. Cand bate din toaca, toate spiritele elementare ale furtunii, Vantoasele si Ropotinele, incep sa foiasca in vazduh.
Sub aceasta infatisare respingatoare solomonarii descind din munti, la vremuri de cumpana, strabat satele, cersesc si incearca inima oamenilor. Pomana ce eventual o primesc, o zvarl pe ape, necuratilor. Ei nu multumesc niciodata celor darnici. Iar cand sunt alungati, se razbuna pe sate, vremuind ploaia si grindina deasupra tarinilor imbelsugate.
In calatoriile lor aeriene, in vazduh, calaresc pe balauri care mana nourii (in unele legende nourii sunt chiar balauri), pentru a declansa ploi naprasnice. In aceasta ipostaza de calareti ai balaurilor sunt invizibili. Numai marii vraci si contra-solomonarii ii pot zari si nimici.
Desi de natura demonica, aceste semidivinitati meteorologice provin, cum am spus, din oameni. Devin solomonari copiii nascuti cu caita pe cap. Acesti copii predestinati din nastere sunt furati de mici de solomonarii batrani si dusi la „scoala de solomonie”, care se afla in „crugul pamantului”, pe Celalalt taram. Acolo li se preda stiinta magica a solomoniei pana la varsta de 20 de ani de arhedemonul Uniila. Traian Gherman descrie cu lux de amanunte scoala de solomonie. Din relatarile lui reiese ca initierea copiilor predestinati a deveni solomonari era foarte grea. Copiii sunt supusi la cele mai aspre chinuri si acte de curaj inchipuite de vreo minte omeneasca. Numarul celor ce trebuie sa devina solomonari e limitat, cand la 7, cand la 9. Asa ca trierea lor este extrem de riguroasa. Scoala de solomonie este instalata intr-o vagauna sau pestera inaccesibila oamenilor de rand. Aici copiii alesi erau initiati stand pe o piatra de moara, legata de un fir de ata de tavanul pesterii. Piatra se invartea vertiginos la lumina unui opait.
In intervalul acestor 9 ani de solomonit intre oameni, solomonarii detineau puteri semidivine, pe care prin statornicie le intareau si definitivau. Cand erau nesocotiti de oamenii de rand, pedepseau satul intreg. Atunci isi deschideau „susaelele” (hambare pentru bucate) si porneau la descantatul unui balaur. Urcau culmile muntilor, ajungand la unul din iezerele tainuite sau la un lac dintr-o gura de vulcan, la marginea caruia citeau din pravila pana asudau si inghetau apa. Apoi paseau spre crucile ghetii, cu toporisca de fier o spargeau, ajutati de moroi chemati de ei anume. Gheata marunta o azvarleau cu fraul de mesteacan in capul balaurului care iesea prin copca si incalecau pe balaur dandu-i pinteni. Balaurul se smucea din copca. Solomonarul, cu opincile lui de otel, continua sa marunseasca gheata si cu ajutorul moroilor o incarca in spinarea balaurului. Da pinteni si tine bine de fraul de mesteacan, ridica toiagul spre cer, se umple vazduhul de nori negri. Trage de capastru balaurul ce scotea fulgere pe nari. Moroii sareau pe balaur alaturi de solomonar. Solomonarul smucea fraul si ca un bolid intra in nori, manandu-l incotro dorea stapanul lui. Cand ajungeau deasupra satului socotit sa fie pedepsit, la porunca solomonarului moroii zvarleau grindina. Daca satenii, vazand furtuna cu nori negri, prindeau de veste de cumpana ce-i asteapta si trageau clopotele bisericilor, solomonarul cotea balaurul spre padure si munte, unde descarca inciudat grindina. Daca satenii nu prindeau de veste, bucatele lor intrau in susaelele (hambarele) solomonarilor. Dupa ce abateau grindina peste sat, moroii dispareau, iar solomonarii duceau balaurul intr-o tara calda indepartata, unde il omorau, il jupuiau si ii vindeau pielea si oasele, bune ca talismane refrigerente.
Impotriva operei nefaste a solomonarilor oamenii de rand se aparau prin descantece, rugaciuni si rituri magice, intermediate de vrajitori si contra-solomonari.
Descantecele erau practicate de fostii solomonari, deveniti contra-solomonari sau „mesteri pietrari”. Iata cum descria Traan Gherman un asemenea descantec: „Un astfel de contra-solomonar, cand vedea ca se apropie furtuna si zarea balaurul, se deculta, punea jos incaltamintea cu talpa-n sus si sta in picioare pe ele; apoi isi intoarce palaria si asa si-o pune pe cap; lua patru furcute, le implanta in patru parti ale lumii, facand semn in aer si zicand – „Trage-te in alte parti, Simioane”, sau facea cruce cu un fier deasupra norilor si rostea: „Cu toaca te opresc/ Sa vii peste sat”.
Rugaciunile impotriva solomonarilor se adresau Maicii Domnului si lui Dumnezeu. Iar ceremoniile magice se desfasurau in curtile bisericilor, unde prin amenintarea norilor si tragerea clopotelor se incerca indepartarea solomonarilor.
Din descrierile lui Traian Herseni si completarile lui I. A. Candrea constatam o confuzie de interpretare mitologica a solomonarilor, cand ca daimoni, cand ca demoni. Precizarea pe care am facut-o intre daimon si demon nu tine de subtilitate de interpretare teoretica a unor fapturi mitice, ci de raportul aceestor fapturi mitice cu oamenii, de prietenia sau dusmania pe care o manifesta spontan, organic, venind din adancul firii lor divine, bune sau rele. Fara sa recurga in mod expres la aceasta distinctie, Traian Herseni ajunge inevitabil la rezultatele implicate de distinctie. Solomonarii sunt mostenitorii ktistai-lor sau skistai-lor, calugari abstitenti, care aveau puteri supranaturale si calatoreau prin nori. „Solomonarii, sub forma lor inalterata de crestinism, nu erau considerati ca fraternizeaza cu diavolul, nici ca recurgeau la mijloace impuse, nici ca fiind dusmani ai spitei umane. Ei nu urmareau si nu pedepseau pe cei rai”.
Alterarea crestina a mitului solomonarului se exercita pe doua cai: 1. pastrarea legendei solomonarilor si alterarea personajului mitic, din daimon transformandu-l in demon, instrument al razbunarii divine a diavolului in lume, si 2. transfigurarea legendei solomonarilor in legenda lui Santilie ca purtator al norilor si ploilor, aflat in subordinea bunului Dumnezeu.
In studiul de mitologie romaneasca mentionat, Traian Herseni emite o ipoteza pe care, pe buna dreptate, o considera abordand o treapta superioara de probabilitate fata de cele emise anterior. Traian Herseni, intr-un studiu consacrat dragonului trac, descrie pe capnobanti drespt calugarii daci calatori prin nori, care provocau sau impiedicau ploile fertilizatoare la daci si supravietuiesc transsimbolizati in mitul solomonarilor la romani. Ipoteza se refera la viziunea evolutionista care se degaja din reconstituirea celor trei faze principale ale activitatii personajelor mitologice care premerg solomonarilor: „1. o faza arhaica, in care balaurul (dragonul) era un demon al apelor, al apelor terestre, al lacurilor de munte (considerate fara fund), ca si al apelor atmosferice, mai ales al norilor capabili de a se ridica, a pluti si de a se deplasa in aer fara aripi, ca aburii, bruma si ceata; 2. o faza mai inaintata, in care balaurul salbatic a fost subjugat de magician, pentru a-i pune fraul, a-l calari si pentru a stapani prin intermediul lui norii si mai ales furtunile. Acesta este cazul atestat de Strabon, al ktistai-lor sau skistai-lor geto-daci, considerati pentru aceasta drept calatori in nori; 3. o faza mai recenta, in care balaurul (dragonul) a fost botezat in sensul ca el a fost atribuit Sf. Ilie, singur sau ca intermediar al bunului Dumnezeu. La un moment dat, probabil in faza a doua, magicienii sau, in terminologia folclorica romana, solomonarii au abuzat de puterea lor si au folosit balaurii impotriva oamenilor, de aici aparitia unei noi categorii de magie alba, aceea a anti-solomonarilor, care au stapanit nu numai balaurii, ci de asemenea si pe solomonari, pentru a-i constrange la actiuni exclusiv favorabile oamenilor. Solomonarii si anti-solomonarii au persistat, ca si balaurii, indelung timp in spatiul carpato-danubian, cu toata aparitia si invatamintele. Profund diferite, ale bisericii crestine!”.
Din „Mitologie romana” de Romulus Vulcanescu
RSS