Iata o intrebare al carei raspuns s-a lasat mult asteptat si a nascut aprinse dispute intre oamenii de stiinta: istorici, sociologi, arheologi etc. Nici azi raspunsul nu poate fi detinitiv, cu atat mai mult cu cat spirite autorizate, ca Vasile Parvan sau Constantin Daicoviciu (ca si alti multi invatati romani si straini), au dat rezolvari total diferite. Unii au vazut in Zamolxe (Zamolxis, Zalmoxis) zeul suprem si unic al getilor, altii numai pe patronul lumii subpamantene, al imparatiei mortilor, iar altii l-au identificat cu Gebeleizis, zeu geto-dac al cerului si al luminii. De aici concluzia unora cu privire la monoteismul geto-dacilor, in opozitie cu opinia acelora care cred ca religia stramosilor nostri era politeista, ca a celor mai multe dintre popoarele antichitatii.
Dar sa vedem ce spun izvoarele despre Zamolxis
Cele mai de pret informatii sant, evident, cele furnizate de Herodot, «parintele istoriei», invatat grec nascut la Halicarnas in jurul anului 484 i.e.n. si care, in «Istoriile» sale, cap. IV, 96, ne prezinta un succint portret al invatatului-«zeu». Trebuie precizat insa, de la inceput, ca stirile oferite de acesta par sa fi circulat destul de mult printre invatatii greci din vremea sa si mai dinainte, deoarece seamana destul de mult intre ele, ca si cand ar proveni din aceeasi sursa.
In amintita lucrare, Herodot, dupa ce ne relateaza ca Darius, «Inainte de-a ajunge la Istru, birui mai intai pe geti, care se cred nemuritori», incearca si o explicatie a acestei credinte atat de interesante si care nu-i putea ramane indiferenta unui spirit riguros ca al sau, credinta care avea ca figura centrala tocmai pe Zamolxis. Astfel, el precizeaza ca getii «cred ca nu mor si ca acel care dispare din lumea noastra se duce la zeul Zamolxis. Unii din ei si mai spun si Gebeleizis». Istoricul ne descrie apoi straniul ritual savirsit de geti, «tot la al cincilea an», de trimitere a unui sol la Zamolxis, pentru a le exprima doleantele. Interesante ni se par si raporturile dintre geti si zeul lor, acestea fiind, oricum, nu de supunere oarba in fata unei puteri supreme, de vreme ce atunci cand tuna sau fulgera trageau cu sagetile spre cer, amenintandu-l!
Istoricul ne arata apoi ca, «asa cum am aflat eu de la elenii care locuiesc pe tarmurile Helespontului si ale Pontului Euxin, Zamolxis despre care vorbesc — fiind doar un muritor — a fost rob in Samos, si anume al lui Pitagora, care era fiul lui Mnesarchos. Dupa aceea, ajungand liber, stranse bogatii mari si, dupa ce se imbogati, se intoarse in patria lui. Aici, printre geti, dorind sa-i instruiasca si sa-i lumineze pe acestia, a cladit o casa pentru adunarile barbatilor, in care, se spune, si primea si si punea sa benchetuiasca pe fruntasii tarii, invatandu-i ca nici el, nici oaspetii sai si nici unul din urmasii acestora nu vor muri, ci vor merge intr-un anume loc unde vor trai pururi si vor avea parte de toate bunatatile. Pentru a dovedi cele sustinute, a poruncit sa i se construiasca o locuinta subpamanteana, in care a disparut din mijlocul tracilor, a trait acolo vreme de trei ani, dupa care, in al patrulea an, el a aparut si astfel, Zamolxis facu vrednice de crezare invataturile lui.
Cu rigurozitate caracteristica, Herodot precizeaza ca, «In privinta lui Zamolxis si a locuintei sale subpamantene, nici eu nu resping cele spuse, dar nici nu le dau crezare prea mult…»
Fata de aceste detalii si altele notate de Herodot, dar necuprinse aici, stirile de atunci sau de mai tarziu nu fac altceva decat sa prezinte numai anumite aspecte. Asa, de exemplu, tot in prima jumatate a secolului al V-lea i.e.n., istoricul grec Hellanicos, amintind de peregrinarile lui Zamolxis in Samos si de cultul sau la geti, afirma ca acestia «spun ca cei morti pleaca la Zamolxis si ca se vor reintoarce. Dintotdeauna ei au crezut ca aceste lucruri sant adevarate. Aduc jertfe si benchetuiesc ca si cum mortul se va reintoarce». Cu alte cuvinte, si acest autor, ca si Herodot, credea ca particulara credinta a getilor isi are originile in timpuri mult mai indepartate si numai legenda a unit personalitatea lui Pitagora de cultul lui Zamolxis, care «a trait cu multi ani inainte de Pitagora».
Astfel impletite, datele — cele reale cu cele legendare —, pastrate pana tarziu la geto-daci, nu mai dau posibilitatea unor desprinderi certe. Un preot atat de vestit ca Deceneu, in vremea lui Burebista, era oficiantul suprem al lui Zamolxis, iar descoperirile cu caracter religios din Muntii Orastiei ne furnizeaza pretioase informatii despre cultul zeului respectiv. Totusi, aceasta este vremea cand el, Zamolxis, era zeul suprem, cunoscut — dupa cum am vazut — inca din secolul al V-lea i.e.n., dar ale carui origini se pot intruchipa, probabil, in persoana reala a vreunui invatat get, apostol al credintei in nemurirea acestui neam.
RSS